Recomandarile Amphion

FLORI PENTRU ALGERNON

 

Publicată iniţal ca nuvelă (în 1959), apoi ca roman (în 1966), Flori pentru Algernon a stârnit încă de la apariţie un viu interes: recenzii în termeni elogioşi, două dintre cele mai importante premii pentru literatură S.F. („Hugo” şi „Nebula”), numeroase ecranizări şi dramatizări, interzisă în unele şcoli şi biblioteci nord-americane, apoi inclusă pe listele de lecturi obligatorii… Cartea a fost tradusă de Dan Rădulescu şi publicată în România abia în 2003, la editura „Humanitas”.


 Ce e atât de special la această carte?…


 Povestea este a unui tânăr retardat mintal, Charlie Gordon, care este – alături de şoricelul Algernon – vedeta unui experiment ştiinţific de augumentare a inteligenţei. În cadrul experimentului, el trebuie să consemneze gândurile şi emoţiile sale într-un „raport de progres”, iar cartea este de fapt acest jurnal neobişnuit şi unic în felul său. Textul este aproape ilizibil la început, căci – în ciuda strădaniilor sale de a învăţa carte – Charlie are mintea greoaie şi scrie cu mari dificultăţi. Dar tratamentul complex la care a acceptat să se supună pentru a deveni deştept (aşa cum el însuşi sau poate mai curând mama lui şi-a dorit toată viaţa) începe să dea rezultate… Dacă la început, cu un I.Q. de 68, Charlie pierdea toate „competiţiile” de inteligenţă cu şoricelul Algernon (care beneficiase deja cu succes de tratamentul miraculos), după o vreme în mintea lui pătrunde tot mai multă lumină, I.Q.-ul lui se „normalizează”, pricepe tot mai limpede, citeşte tot mai diversificat şi reţine tot mai mult, iar în scurtă vreme mintea lui devine sclipitoare, depăşindu-i în inteligenţă şi în cunoaştere enciclopedică pe „zeii intelectuali” ce coordonează experimentul.
 Dacă s-ar limita la atât, cartea ar fi un S.F. agreabil cu o intrigă ingenioasă, bine condusă către un deznodământ mai mult sau mai puţin previzibil.


 Ce face totuşi această carte atât de specială?…


 Cum era de aşteptat, această explozie de inteligenţă nu este echivalentă cu o dezvoltare plenară şi armonioasă a întregii personalităţi a lui Charlie. Dimpotrivă, a avea I.Q.-ul unui geniu şi E.Q.-ul unui copil de şase ani e o fractură interioară cu consecinţe din cele mai grave. Inteligenţa care nu e dublată de căldură sufletească, compasiune şi empatie poate deveni monstruoasă, iar cel devenit peste noapte inteligent nu are răgaz să crească şi emoţional.
Dintr-un idiot blând şi curat la suflet, Charlie devine un geniu aspru şi egoist. El realizează că cei pe care în ignoranţa lui îi considera prieteni nu făceau decât să se amuze pe seama sa şi să profite de mintea lui înceţoşată. Se îndepărtează şi este îndepărtat nu numai de colegii de la brutăria unde lucra ca om de serviciu, dar şi de studenţii şi profesorii de la universitate, pe care îi privea cândva ca pe nişte idoli şi care au rămas de-acum mult în urma capacităţilor sale intelectuale. Nimeni nu îi mai este pe măsură lui Charlie, care se trezeşte mai singur ca niciodată. La ce te aşteptai? Experimentul a fost calculat ca să-ţi crească inteligenţa, nu ca să te facă popular. N-am avut nici un control asupra evoluţiei personalităţii tale, şi te-ai transformat, dintr-un tînăr întîrziat dar agreabil, într-un individ arogant, egocentric şi anti­social, îi spune unul dintre profesorii implicaţi în experiment. În universul în expansiune al lui Charlie îşi face loc cinismul.


Pe de altă parte, Charlie se îndrăgosteşte de Alice Kinnian, fosta sa profesoară de la şcoala pentru adulţi retardaţi, sau mai curând înţelege că a fost îndrăgostit de ea de când a întâlnit-o, iar încurajările ei de a participa la experiment au constituit o bună parte din motivaţia lui semi-conştientă. Doar că dacă la început relaţia lor era imposibilă întrucât Charlie îi era mult inferior lui Alice, curând ea se dovedeşte improbabilă, pentru că el îi devine net superior din punct de vedere intelectual. Alice nu-i mai face faţă şi se simte tot mai neroadă: Nu pot decît să te ascult şi să dau din cap pretinzînd că înţeleg totul despre va­riantele culturale, despre matematica neo-booleană şi despre logica post-simbolică. Mă simt din ce în ce mai proastă si, după ce pleci, trebuie să mă uit în oglin­dă şi să strig la mine: «Nu-i adevărat, nu te prosteşti pe zi ce trece! Nu-ti pierzi inteligenţa! Nu devii se­nilă şi greoaie. Charlie este cel care explodează atît de repede încît tu apari ca şi cum ai aluneca îndărăt.» La rândul său, Charlie are senzaţia că sentimentele lui pen­tru Alice sunt invers proporţionale cu cunoaşterea intelectuală pe care o dobândeşte, trecînd de la adoraţie la dragoste, apoi la tandreţe, la recunoştinţă şi în final la dato­rie.


 Viaţa emoţională a „noului” Charlie se complică şi mai mult pe măsură ce îşi descoperă, în clasică manieră psihanalitică, tenebrele subconştientului: teribilele inhibiţii sexuale cu rădăcini în copilărie, frustrările cu tentă oedipiană, refulările şi complexele de inferioritate.
Deşi îmbogăţesc naraţiunea şi o umanizează dincolo de tiparele unui „S.F. clasic”, toate acestea nu fac încă din Flori pentru Algernon lectura de care nu te poţi lipsi.
Probabil ceea ce salvează această carte de mediocritate şi o face o lectură de căpătâi este interogaţia sa profundă asupra condiţiei umane.
Într-un fel, „umanizarea” lui Charlie începe o dată cu dilema morală în care se trezeşte atunci când, cu noua sa ascuţime a minţii, descoperă că un coleg din brutărie îl fură sistematic pe patron şi chiar s-a folosit ani de zile de nătângul Charlie pentru a face asta: Nu pot dormi. Treaba asta mă preocupă, îi datorez prea mult dlui Donner ca să stau deoparte şi să văd cum este jefuit. Tăcînd, aş fi tot aşa de vino­vat ca Gimpy. Cu toate astea, sînt oare eu cel care trebuie să-l informeze? Ce mă supără mai mult este că atunci cînd mă trimitea să duc marfa se folosea de mine ca să-l ajut să fure de la dl Donner. Neştiind nimic, eram nevinovat. Dar acum, cînd ştiu, sînt tot aşa de vinovat ca şi el pentru că tac. Totuşi, Gimpy lucrează alături de mine. Trei copii. Ce va face dacă dl Donner îl dă afară? S-ar putea să nu găsească altceva de lucru — mai ales cu picio­rul lui strîmb. Este oare treaba mea? Ce e corect? Toată inteligenţa mea nu mă ajută să rezolv o problemă ca asta.


Profesorul Nemur îl sfătuieşte să nu se bage, căci a fost doar un spectator inocent, Dr. Strauss îi spune, dimpotrivă, că este obligat moral să îl informeze pe patron numaidecât. Dar îndoielile lui Charlie sunt mai profunde, căci în ciuda dezechilibrului său emoţional, a ezitărilor  privind relaţionarea şi a haosului interior cu care se confruntă, el rămâne fundamental un om bun, a cărui etică esenţială nu a fost nici o clipă afectată de tulburările prin care trece: să nu faci rău, cel puţin nu deliberat. A dezvălui patronului ceea ce aflase ar fi condus fără îndoială la concedierea colegului vinovat, dar acesta are şi el copii de crescut şi cu greu şi-ar putea găsi o altă slujbă cu proteza sa ortopedică…


Ca de obicei când frământările sale ating paroxismul, Charlie caută soluţia la Alice. Ea nu este o personalitate „de elită”, deseori se simte intimidată şi redusă la tăcere de mult mai complexul său iubit platonic, dar posedă un bun simţ care îi dau forţă şi echilibru: „Charlie, mă uimeşti. Eşti atît de înaintat în unele privinţe, şi totuşi cînd e vorba de luat o hotărîre rămîi un copil. Nu pot să decid pentru tine, Charlie. Răs­punsul nu poate fi găsit în cărti şi nici nu poate să-ţi fie dat de alte persoane. Doar dacă vrei să rămîi toată viaţa un copil. Trebuie să găseşti răspunsul în tine însuti, să simţi ce este corect să faci. Charlie, tre­buie să înveţi să ai încredere în tine." Blând dar fără ezitare, nesofisticata Alice îl conduce pe Charlie către un nou nivel a conştientizării de sine.


O dată cu aceasta, cursa personajului către sine însuşi intră în linie dreaptă. „Vechiul” şi „noul” Charlie par a se războí pentru o singură fiinţă în care nu încap amândoi, iar disputa e numai aparent tranşată în favoarea celui nou: „Nu sînt priete­nul tău. Sînt duşmanul tău! N-o să renunţ la inteli­genţa mea fără luptă. Nu mă pot întoarce în peştera aceea. Eu nu mai am unde să mă duc acum, Char­lie. Aşadar, nu te apropia. Rămîi în inconştientul meu, unde ţi-e locul, şi nu te mai ţine după mine. Nu voi renunţa — indiferent de ceea ce cred ceilalţi. Oricît de singur aş fi. Voi păstra ce mi-au dat ei şi voi face lucruri mari pentru lume şi pentru oameni ca tine."


 Dar, treptat, noul Charlie realizează tot mai bine că nu e complet fără celălalt, ba chiar că el însuşi este de fapt un fel de „excrescenţă” a retardatului, care a pus stăpânire pe viaţa lui prin forţă, abuziv şi nefiresc: Nu mă pot împiedica să simt că eu nu sînt eu. I-am uzurpat locul şi i-am blocat intrarea, aşa cum mi-au făcut mie la brutărie. Vreau să spun că Charlie Gordon există în trecut şi că trecutul e real. Nu poţi construi o casă nouă într-un loc pînă n-o distrugi pe cea veche, şi vechiul Charlie nu poate fi distrus. El există. La început îl căutam: m-am dus să-l văd pe tatăl său — al meu. Voiam doar să dovedesc că Char­lie exista ca o persoană din trecut, astfel încît să-mi pot justifica propria existenţă. M-am simţit insultat cînd Nemur a spus că el m-a creat. Dar am descope­rit nu numai că Charlie exista în trecut, dar că există şi acum. În mine şi în jurul meu. 
Singura lor şansă de umanizare este una comună, deşi simbioza, existenţa lor concomitentă este imposibilă.


Este de necrezut că s-ar putea întîmpla ceva care să-mi răpească această energie clocotitoare, avîntul care însufleţeşte tot ceea ce fac. Este ca şi cum toate cunoştinţele în care m-am scăldat în ultimele luni se contopesc şi mă ridică pe o culme de lumină şi inteligenţă. […] Asta e bucuria mea. Şi acum, cînd am găsit-o, cum as putea renunţa la ea? Viaţa şi munca sînt cele mai minunate lucruri pe care le poate avea un om. Sînt îndrăgostit de ceea ce fac pentru că solu­ţia problemei se află chiar aici, în mintea mea, şi curînd — foarte curînd — va izbucni în conştiinţă.


Dar limpezimea minţii, „culmea de lumină şi inteligenţă” pe care noul Charlie ajunge şi de unde îşi face cu brio datoria faţă de lume nu este încă limpezimea tainicei împăcări cu sine. Căci pentru aceasta e nevoie să ai iubire, compasiune şi capacitatea de a ierta. Să le oferi fără efort lumii întregi, inclusiv ţie însuţi… Lumina sufletească în care Charlie cel nătâng se scălda firesc, lui Charlie cel deştept îi este inaccesibilă. Geniul lui Daniel Keyes şi umanismul său profund stă în faptul că nu devine judicativ cu propriul personaj şi nu evită paradoxul. El reuşeşte să ne ofere o soluţie la dilema existenţială, fără a deveni triumfalist şi didactic. Charlie atinge creasta desăvîrşirii iubind, iertând şi abandonându-se… sie însuşi…


 
Ca multe alte cărţi, Flori pentru Algernon poate fi descifrată în diferite chei şi asumată în diferite moduri, iar simbolistica ei este practic inepuizabilă. Ea se dezvăluie în orizonturi stratificate, către un miez atât de profund pe cât cititorul este dispus să îl recepteze.